Am fost aseara la ultimul film romanesc care a lovit marile ecrane “Nasa”, cu increderea ca cinematografia romaneasca a evoluat in ultimii ani si mai ales dupa (capodopera prin comparatie) “Nunta Muta” si mult aclamatul “Eu cand vreau sa fluier, fluier”.
Si am aflat ca intr-adevar cinematografia romaneasca a evoluat dar nu neaparat in directia asteptata de mine (pe sistemul ai grija ce iti doresti ca s-ar putea sa se intample).
Nasa este un combo romanesco-american, avand in rolul principal pe Whitney Anderson in care se vorbeste ba romana, ba engleza, ba o romana impletita cu engleza, dar mai presus de toate o engleza cu un accent foarte puternic (mai putin in cazul actritei americane evident), de parca am invatat ieri engleza iar astazi jucam intr-un film.
Storyline-ul la prima vedere este subtirel si previzibil si nu este deloc pus il valoare de actori. Si ca tot veni vorba rolurile facute de actori precum Dragos Bucur, Stefan Iancu, Alex Velea sau Jojo, sunt extrem de slabe, poate si din cauza faptului ca sunt totusi actori de teatru si nu de film.
Si atunci unde a evoluat cinematografia romaneasca? In primul rand s-a folosit mai mult de o camera atunci cand s-au filmat scenele din acest film, prin urmare povestea a devenit mult mai dinamica. Muzica si efectele audio au fost de asemenea mult mai bine asezate pe story-line. Prin urmare “Nasa” a capatat un iz hollywoodian adecvat, din nou, incapacitat din pacate de prestatia actorilor care pe alocuri pareau scosi dintr-un desen animat sau dintr-o poveste ieftina.
Merita vazut?
In lipsa de altceva, acasa, da. Fara asteptari prea mari, ci doar de bifat intr-o lista.