Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la drumurile noastre nationale, la soselele noastre mandre care se intind precum ramurile unui copac legendar in toate ungherele tarisoarei noastre, la miile de kilometrii de asfalt construiti cu sudoarea fruntilor romanilor care au platit taxe de le-au iesit ochii din cap, ma apuca plansul, si tare greu imi este sa ma mai opresc.

Si asa se intampla ca exact acum o saptamana, am purces spre Sibiu, ca sa ajung la Fecioria de care v-am povestit mai devreme, traversand cu greu Bucurestiul pana ce am ajuns la mareata autostrada Bucuresti – Pitesti, pe care (intre noi fie vorba) am parcurs-o cu greu, deoarece si pentru ca, exista multe specimene pe aceasta autostrada carora li se pare normal sa mearga  cu 110-120 km/h pe banda a 2-a. Dar sa lasam mortii cu mortii si sa ne ocupam de vii, caci despre ei discutam.

Acum, cine a mai fost spre Sibiu incolo, stie despre cat de frumos este drumul. Serpentinele de pe Dealul Negru sunt adevarate teste de anduranta pentru orice sofer ce se simte mai sportiv si nu nimereste cu 20 de tiruri in fata, asa cum am nimerit eu. Un drum presarat de aventuri pentru orice dornic de aer prospat … ce mai.

Mare imi fu’ mirarea insa cand am ajuns la mijlocul Caciulatei si m-am oprit, si nu pentru ca trebuia sa hidratez solul, vreun copac sau vreo bucata de ceramica, ci pentru ca altii, tovarasi de suferinta de ai mei, se oprisera la randu’ lor. Acum, stiti cum este cand se opreste coloana de masini .. te gandesti ca omu’ la cele mai bune aspecte: “o fi vreun accident, o fi vreo batranica simpatica care a inceput sa traverseze strada pe trecere de pietoni acum juma`de ora, o fi pipi rechin”, dar spre entuziasmul meu crescand, nu a fost sa fie nici una dintre cele amintite mai sus, ci doar o lucrare la un viaduct de pe Valea Oltului.

Problema insa, nu este in esenta intamplarii (si anume lucrarea, ca daca ar fi lucrat si pace, nu ar fi avut nimeni o problema, din contra cred ca strangeam cu totii din dinti in asteptarea unor drumuri mai bune, ca vedeam ca se fac), ci faptul ca, find vineri seara pe la orele 5-6, mintea lucratorului la asfalt nu mai poate manevra cu delicatete instrumentele muncii, ci trebuie odihnita, ca orice minte de intelectual respectat. Astfel, dupa 2 ore de stat la coada, am trecut pe langa vreo 2 kilometrii decopertati, la care nu lucra nimeni (ce mama dracu’ nu ai inteles ca erau obositi oamenii?!), ca da-i in pizda mamii lor de turisti si tiristi, daca vor sa ajunga unde au treaba, sa stea la coada doua ore, ca asa merita daca nu stau acasa la ei.

Singurii oameni la datorie pe acel tronson de drum erau doi cetateni dintr-aceia mai cinstiti si instariti de la natura, care dublau practic inteligenta semaforului montat parca degeaba (ce si functiona), si care dadeau drumul la coloana de infuriati, cand dintr-o parte, cand din alta.

Asadar, as vrea sa multumesc Ministerului Transportului, doamnei ministru Anca Boa-giu, care se bate cu pumnul in piept ca ea stie cum este astea cu constructia de autostrazi si drumuri, pentru experienta oferita celor ce se incumeta pe acest tronson de drum, pentru ca a semnat (sau a acceptat sa fie semnat) un astfel de contract benefic de ambele parti (cand altcandva ar mai fi putut romanul sa se bucure de statiunea Caciulata si de imprejurimi in slow-motion, timp indelungat?!) si ii doresc si dansei sa parcurga cu masina proprie si personala, drumul mai sus amintit, fara escorta girofaruri si elicoptere, si sa se mandreasca si dansa cu bucuriile oferite de tarmacul romanesc.

Si pentru ca imi place sa impartasesc cu voi toate intamplarile mele vitejesti, am si filmat un pic, atat tronsonul de drum pe care nu se lucra, cat si coada de masini de pe sens opus care se facuse. Mai era o coada similara … pe sensul meu.